Sistemul limfatic

Pentru a funcţiona la parametri optimi, celulele (ale pielii, ale muşchilor şi ale tuturor organelor) au nevoie de oxigen şi de substanţe nutritive. Aceste elemente sunt aduse sub forma zaharurilor, grăsimilor, apei, proteinelor şi sărurilor minerale de către sânge prin intermediul arterelor, arteriolelor (ramificaţii subţiri ale arterelor) şi capilarelor. Ca orice organism viu, celulele se hrănesc, consumă nutrienţii şi elimină deşeurile şi elementele de care nu au nevoie, o parte (reziduuri de mici dimensiuni) în reţeaua venoasă, iar cea mai mare parte (reziduurile mai mari), în reţeaua de vase limfatice.

Fiecare celula a organismului este scufundata într-un lichid din care îsi arunca deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si functionarea perfecta a celulelor. Echilibrul său se bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic. Acesta colectează excedentul de limfă, fluid incolor eliberat de sânge, care se acumuleaza în tesuturi, si îl aduce la inima. Limfa transportă substanţele nutritive şi preia deşeurile celulare. Ea are drept sarcina transportul lipidelor si al moleculelor liposolubile, din intestin pâna în sânge.

Pentru a asigura o bună irigare a tuturor organelor şi ţesuturilor, inima pompează sange sub o presiune destul de crescută, fapt ce favorizează ieşirea „apei” din vasele de sânge. Nu este o simpla apă, compozitia lichidului dintre celule (numit lichid interstiţial) este complexă.

     Lichidul interstiţial provine din sânge, însă spre deosebire de acesta, el nu conţine elemente figurate şi substanţe proteice macromoleculare (serumalbumine, serumglobuline şi fibrinogen). Din cauza unor substanţe organice care rezultă din metabolismul ţesuturilor, compoziţia lichidului interstiţial diferă nu numai de la un teritoriu al corpului la alt teritoriu, ci şi în acelaşi loc, în funcţie de activitatea fiziologică îndeplinită.

 Lichidul interstiţial pătrunde în mod treptat în interiorul unor capilare, chiar la nivelul spaţiilor dintre celule, dând naştere limfei. Limfa nu este absolut identică cu lichidul interstiţial, deoarece ea mai conţine şi un număr considerabil de limfocite şi o seamă de substanţe proteice cu care se îmbogăţeşte în cursul trecerii prin sistemul limfatic.

Limfa este un lichid transparent, incolor, care circulă prin vasele şi ganglionii limfatici, precum şi în spaţiile intercelulare, realizând schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi. Rolul limfei este de a transporta substanţele nutritive şi de a prelua deşeurile celulare. Limfa are drept sarcină transportul lipidelor şi al moleculelor liposolubile din intestin până în sânge. Sistemul limfatic ajută la transportul celulelor, proteinelor, nutrienţilor şi produşilor de degradare în organism. Mai precis, transporta celule sangvine albe, inclusiv acel tip special de celule albe care se numesc limfocite. Limfa conţine proteine, grăsimi, săruri minerale, iar compoziţia să se apropie de cea a plasmei, din care s-a format. Compoziţia şi aspectul său diferă totuşi după regiune în care se găseşte. Astfel, în intestine, limfa conţine multe grăsimi şi are un aspect lăptos. În ficat, limfa este bogată în proteine.

 Sistemul limfatic are trei funcţii principale:

  • Combaterea infecţiei – sistemul limfatic transportă un apos, lichid clar, plin de limfocite. Limfocitele sunt celule care lupta impotriva infectiilor.
  • Golirea fluidului in exces – după ce sângele a circulat prin tesuturi lasă fluide şi proteine.
  • Absorbtia lipidelor – sistemul limfatic absoarbe, de asemenea, lipidele din intestin si le transporta la sânge.

 Limfa conţine un procent mai mare de grăsimi faţă de cel din sânge, dar mai puţine proteine. Conţine în plus macrofage şi globule albe, numite limfocite, care au funcţie de apărare împotriva infecţiilor şi a altor boli. De exemplu, când ne doare în gât palpăm ganglionii gâtului şi ne dăm seama dacă sunt inflamaţi: e semn că organismul luptă împotriva infecţiei.

Sistemul limfatic se deosebeste de sistemul circulator sanguin prin doua caracteristici:

– este adaptat la functia de drenare a tesuturilor, din care cauza capilarele sale formeaza retele terminale, spre deosebire de capilarele sanguine care ocupa o pozitie intermediara intre sistemul arterial si si cel venos;

– peretii sunt mai subtiri decat cei ai vaselor sanguine.

 Conţinutul sistemului limfatic

 1. Vasele limfatice → totuşi, chiar dacă limfa este un lichid acesta este clasificat ca şi ţesut conector.

Circulaţia limfei se face dinspre ţesuturi spre sânge, prin intermediul valvelor şi datorită contracţiei muşchilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captată în ţesuturi de capilarele limfatice, al căror perete îl străbate, şi condusă la ganglioni. După ce a fost filtrată, ea este evacuată spre spaţiile interstiţiale.

Capilarele limfatice o colectează din nou pentru a o direcţiona spre inimă. Limfa străbate tuburi din ce în ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic, care deversează limfa în sânge la nivelul venelor situate la baza gâtului.

Untitled

Limfa drenează astfel mediul intern, jucând rolul de supapa de „preaplin”. Structura sistemului limfatic seamănă cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde în acelaşi timp vase şi organe. Analogia se opreşte aici pentru că, în sistemul limfatic, aceste două părţi sunt total independente una de alta. Vasele limfatice vehiculează limfa spre inima, în timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigura apărarea organismului.

 Reţeaua limfatică este constituită în primul rând din vase prezente în toate ţesuturile, între celulele şi capilarele sanguine.

Doar sistemul nervos central, oasele, dintii şi măduva osoasă sunt lipsite de sistem limfatic.

Altă specialitate a reţelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de uşi care se deschid şi se închid în funcţie de presiunea existenta în compartimentul interstiţial. Aceste valvule împiedica refularea limfei. Odată ajunsă în capilare limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice şi se îndreaptă spre inimă.

Aceste vase seamănă mult cu venele. Vasele limfatice superficiale urmează acelaşi itinerar ca venele superficiale, iar vasele profunde iau calea arterelor profunde.

Nu sunt distribuite in mod uniform, cum sunt venele si arterele; lipsesc din zona ficatului, a cailor urinare sau a alveolelor pulmonare, in timp ce in intestin si in jurul arterelor sunt numeroase.

Diametrul vaselor creşte progresiv pe măsură ce limfa se apropie de inimă. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gâtului drenează limfa de la nivelul capului şi al gâtului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul şi intestinele, spre ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intră în acţiune ganglionii care-şi încep activitatea de epurare. Odată debarasată de particulele sale nocive, limfa porneşte din nou spre alte vase limfatice înainte de a ajunge în circulaţia venoasă. Cele mai mari vase din această reţea formează aşa-numitele trunchiuri limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în două canale.

Cele două canale deversează limfa filtrată în circulaţia venoasă, la baza gâtului, la punctul de joncţiune dintre vena jugulară internă şi vena subclavie. Spre deosebite de circulaţia venoasă, circulaţia limfatică funcţionează fără a fi pompată. Aceasta e pusă în mişcare de contracţiile muşchilor scheletici.

Ea se scurge variindu-şi debitul în funcţie de presiunile provocate de cavitatea toracică la fiecare inspir.

In fiecare minut se filtrează, la nivelul capilarelor arteriale, 16 ml apă. Din acest volum, 15 ml se resorb în sânge, la nivelul capătului venos al capilarelor. Volumul de apă restant în ţesuturi nu stagnează, ci ia calea capilarelor limfatice.

 2. Organele limfoide

 2.1. Organele limfoide principale

a). Măduva osoasă hematogenă (roşie) → ţesutul flexibil aflat în interiorul oaselor. La om, în interiorul oaselor mari se găseşte măduva osoasă hematogenă. Măduva osoasă constituie aproximativ 4% din totalul greutăţii corporale (aprox. 2.8 kg la un individ adult normal la greutate standard de 70 de kg). Măduva osoasă de asemenea împiedică curgerea inversă a limfei, astfel fiind o parte importantă a sistemului limfatic în organismul uman.

 b). Timusul → acesta este un organ cu 2 lobi localizat în cutia toracică. Ţesutul timusului însuşi consta în celule T, celule macrofage şi epiteliale. Fiecare lob este încapsulat într-un strat de ţesut conector. Timusul are o funcţie de organ limfopoetic preluată treptat în cursul creşterii copilului de către ganglionii limfatici şi o funcţie endocrină în virtutea căreia stimulează creşterea organismului, calcificarea oaselor, dezvoltarea gonadelor etc. Gonadele determină la maturizare prin hormonii pe care-i secretă degenerarea timusului şi astfel, în mod indirect, oprirea creşterii.

Este complet dezvoltat la naştere, însă el continua să crească în volum şi greutate până la pubertate, când începe involuţia să. Din aceste motive, timusul este numit în literatura de specialitate glanda neuroendocrină ”temporară”.

Untitled

2.2. Organele limfoide secundare

a). Ganglionii limfatici → mici aglomerări celulare de formă rotunjita, cu diametrul de 10-15 mm, distribuiţi sub formă de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartiment în mai mulţi foliculi limfaticibogaţi în globule albe, cum sunt limfocitele şi macrofagele. În interiorul ganglionilor au loc procese importante ale imunităţii pentru că aici se găsesc anumite tipuri de celule ale sistemului imunitar, în special limfocite ce au rol de apărare în fata substanţelor pe care le considera străine şi macrofage ce distrug germenii care au pătruns în organism.

În corp se găsesc în jur de 600 de ganglioni limfatici, unii aşezaţi profund, în jurul unor organe sau vase de sânge, alţii plasaţi superficial, imediat sub piele. În mod normal, nici măcar cei superficiali nu sunt vizibili sau palpabili, lucru care se întâmplă doar când ganglionii sunt umflaţi şi măriţi de volum datorită unei afecţiuni.

Ganglionii superficiali sunt concentraţi în anumite zone ale organismului: la nivelul capului şi gâtului (în jurul pavilionului urechii, sub mandibula, laterocervicali, supraclaviculari etc), în axile, în regiunea inghinală. Sunt uniţi între ei printr-o reţea de vase limfatice şi au drept scop filtrarea sângelui şi supravegherea imunologică a regiunilor respective.

Limfa care patrunde in gangloni este filtrata de foliculii limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi.

Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, în care abundă celulele de apărare. Ele au forma rotunjită şi  sunt acoperite de o mucoasa. Se întâmpla frecvent ca ele se umfle, în timpul unei angine. Celulele lor sunt în acest caz angajate permanent într-o luptă  împotriva bacteriilor ofensive. Ganglionii pot atunci să-şi mărească volumul şi să fie palpaţi la nivelul gâtului, ceea ce înseamnă că vin în ajutorul amigdalelor.

Apendicele este situat între intestinul subţire şi cel gros. Cu o lungime de 8 cm, are şi el foliculi limfatici, care îi permit să ajute organismului la combaterea infecţiilor. Are totuşi un rol minor, iar absenţa sa nu se perturba cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului. În primii ani după naştere apendicele funcţionează ca un organ limfoid ce are rol în maturizarea limfocitelor B şi în producerea anticorpilor imunoglobulinei A. De asemenea, apendicele produce molecule ce asigură mişcarea limfocitelor (oferă rezistenţă organismului la infecţii) către diferite zone ale corpului.

Untitled

Mărirea de volum al unui ganglion poartă numele de adenopatie. În afară de creşterea dimensiunilor, într-o adenopatie pot fi modificate şi alte caracteristici ale nodulilor limfatici, precum consistentă, formă, mobilitatea etc, în funcţie de boală care a produs-o.

Există numeroase cauze pentru care un ganglion se poate mări. În general, nodulii limfatici cresc în volum atunci când se activează în urma unei infecţii, inflamaţii sau în cancer.

Cele mai intalnnite afecţiuni infecţioase ce asociază adenopatie sunt infecţiile faringiene streptococice, oreionul, rujeola, otitele, abcesele dentare, mononucleoza, plăgile infectate.

b). Splina → organ bogat vascularizat situat în unghiul superior stâng al abdomenului, între diafragm şi coaste, şi care, înainte de naştere, produce o parte a celulelor sangvine şi, după naştere, joacă un rol important în imunitate.  Splina este o masă de culoare roşu închis, spongioasă, de mărimea unui pumn, care cântăreşte în jur de 200 grame.

Untitled

Organul cu cea mai mare masa de tesut limfatic din corp este alcatuit din 2 tipuri de tesuturi: pulpa alba si pulpa rosie.

  • pulpa albă – ţesut limfatic care constă în cea mai mare parte din limfocite şi macrofage;
  • pulpa roşie –  sinusuri vascularizate şi şiruri de ţesut splinal care constă în limfocite, macrofage,  eritrocite, granulocite şi celule plasmatice.

Spre deosebire de ganglionii limfatici, ea se află în comunicaţie directă cu circulaţia sangvină. În consecinţă ea se află, în permanenţă, în contact cu totalitatea antigenelor circulante, adică cu ansamblul substanţelor prezente în sânge care sunt capabile să inducă producţia de anticorpi în organism, indiferent de originea lor  (bacterii, substanţe toxice, celule străine). Deci are un rol major în sistemul imunitar.

Funcţii :

  • Distrugerea eritrocitelor şi trombocitelor bătrâne;
  • Transformarea hemoglobinei în bilirubină;
  • Un depozit foarte important de fier in organism (rezultat in urma descompunerii hemoglobinei);
  • Poate produce anticorpi (persoanele cărora le lipseşte splina sunt mai predispuse la anumite afecţiuni bacteriene);
  • La fetuşi, splina produce eritrocite şi leucocite, însă către ultimele luni ale vieţii intrauterine, această funcţie este preluată de măduva oaselor.

 c). Ţesutul limfoid asociat mucoaselor (nodulii limfatici) → mucoasele care vin in contact permanent cu antigenele (digestive, respiratorie, genitala, urinara) prezinta o retea integrata de tesut limfoid, protectoare fata de agresiunea antigenica – tesutul limfoid asociat mucoaselor. Tesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT) are rolul de indepartare a antigenelor exogene, limitand expunerea aparatului imunitar sistemic. Totodata, acest tesut limfoid nu reactioneaza cu microbiota normala a mucoaselor. Deficientele functionale ale MALT expun aparatul imunitar sistemic unei stari de activare permanente, ducand la instalarea bolilor autoimmune.

Antigenul este termenul care defineşte orice substanţă de origine endogenă sau exogenă, care, odată ajunsă în organism, nu este recunoscută ca proprie şi determină apariţia unui răspuns imun, ce vizează neutralizarea şi eliminarea ei. Odată pătrunse în organism antigenele pot determina:

– Sinteza de molecule de anticorpi, care le recunosc specific;

– Instalarea memoriei imunologice („amintirea” organismului despre întâlnirile anterioare avute cu acelaşi antigen);

– Apariţia eventuală a unor reacţii imune aberante: reacţii alergice, autoimune etc.

 

SECŢIUNEA I

AFECŢIUNI  ALE  SISTEMULUI  LIMFATIC

 1. Limfomul→ cancerul ţesuturilor limfatice, care reprezintă cea mai importantă parte a sistemului imunitar. Acesta este format din diverse tipuri de celule care luptă impotriva infecţiilor ce atacă organismul. Ele se găsesc reunite in ganglioni limfatici. Limfomul se dezvoltă la nivelul globulelor albe denumite limfocite, globulele albe, din motive incomplet cunoscute, multiplicandu-se anormal. Ele se colectează la nivelul ganglionilor limfatici, unde continuă să se multiplice şi apare astfel o formaţiune tumorală.

Sistemul limfatic are trei functii principale in economia organismului, anume inlaturarea fluidului interstitial din tesuturi, absorbtia si transportul acizilor grasi si lipidelor catre sistemul circulator si vehicularea celulelor imunitatii prin organism. Limfa transporta celule specializate in preluarea antigenelor din periferie (acestea se numesc celule reprezentatoare de antigen) pana la ganglionii (nodulii) limfatici, unde este declansat raspunsul imun.

Limfa transporta de asemenea si limfocite. Limfocitele sunt si ele importante in lupta impotriva diversilor agenti infectiosi cu care organismul poate veni in contact: bacterii, virusuri sau fungi.

Ori de cate ori organismul incearca sa faca fata unei infectii, observam ca ni se maresc ganglionii din regiunea afectata (daca acestia au localizare superficiala, desigur).

Acest lucru este foarte normal si este considerat chiar un indicator ca imunitatea functioneaza si ca nu exista stari de imunodepresie, cand organismul este usor de invins de catre patogenii din mediul extern, sau chiar de unele bacterii saprofite care devin agresive. Limfoamele sunt cancere cu originea in celulele sistemului imun, care devin insa tumori solide. Ele apar cand celulele acestea incep sa se multiplice haotic si scapa de sub control.

Noile celule nu sunt doar mult mai numeroase, ci au si caracteristici mult mai agresive, pot invada tesuturi, pot metastaza, pot pacali restul celulelor imune, astfel incat sa nu fie distruse. In prezent exista doua tipuri principale de limfoame, anume limfomul Hodgkin si limfomul non-Hodgkin, fiecare dintre ele fiind caracterizate in functie de particularitatile morfologice pe care le prezinta.

Limfomul non-Hodgkin se imparte in 2 categorii:

– Limfom non-Hodgkin agresiv (grad intermediar/mare) → caracterizat prin rapiditatea cu care se divid celulele neoplazice din ganglionii limfatici, necesitand tratament imediat. Fara un tratament adecvat, speranta de viata medie la pacientii cu limfom non-Hodgkin agresiv este de la 6 luni la 2 ani.

– Limfomul non-Hodgkin indolent → caracterizat de multiplicarea si raspandirea mai lenta in organism a celulelor neoplazice, ceea ce face diagnosticarea mai dificila. Pacientii pot trai in medie 10 ani cu aceasta boala.

 Cauzele limfoamelor sunt incă necunoscute, dar mai multi factori  joaca un rol important in dezvoltarea tumorii. Astfel, deficitele imunitare congenitale, bolile autoimune, tratamentele imunosupresoare, sindroamul imunodeficientei dobandita (SIDA) pot, de asemenea, sa faciliteze aparitia unui limfom non-Hodgkin.

Bolnavii cu limfom Hodkin şi cei cu limfom non Hodkin au aceleaşi simptome: apariţia ganglionilor măriţi, scăderea în greutate, transpiraţii (în special nocturne), febră sau subfebrilitate fără o cauză definită, astenie fizică, scăderea forţei.

Ce diferenţiază limfomul Hodgkin de cele non-Hodgkin este prezenta celulelor Reed-Sternberg, o celulă specifică limfomului Hodgkin.

Exista 5 tipuri de limfom Hodgkin, localizate in sistemul limfatic. Boala debuteaza in nodulii limfatici localizati in partea superioara a corpului. Unii noduli se afla in zone detectabile cum ar fi gitul, supraclaviculari, axilari. Boala se poate raspindi si in afara sistemului limfatic,in orice zona a corpului. Limfomul Hodgkin reprezintă o categorie aparte, fiind frecvent întâlnit la tineri şi la adulţi tineri şi este una din bolile care se pot şi vindeca.

2. Amigdalita → inflamarea amigdalelor palatine situate de o parte si de alta a palatului (sau a limbii). Amigdalita este cel mai frecvent produsa de streptococi, in special celbetahemolitic A. Amigdalele palatine sunt tesuturi limfoide asemanatoare ganglionilor limfatici care au rol imunitar deosebit de important, ele reprezantand alaturi de celelalte tesuturi limfoide de la nivelul gatului (formează un fel de inel la nivelul faringelui) prima barieră împortiva agresiunii microbilor ce ajung la acest nivel prin alimentaţie sau prin inspirarea aerului infectat.

Aceste organe limfoide recunosc microbii cu potenţial patogen şi îi reţin la nivelul lor, încercând să-i distrugă prin procese ce dau naştere inflamaţiei. Astfel microbii sunt împiedicaţi să pătrundă în organism fie pe cale gastrică, fie pe cale respiratorie.

Principalul simptom al amigdalitelor este prezenţa gâtului inflamat şi dureros la care se mai adaugă alte simptome adiţionale. Pot să fie prezente toate sau câteva din urmatoarele simptome: febra, respiraţie urât mirositoare, congestie nazală şi guturai, noduli limfatici imflamaţi, amigdale roşii şi inflamate acoperite total sau parţial cu puroi, dificultăţi la inghiţire, cefalee, dureri abdominale, suprafeţe sângerande pe suprafaţa amigdalelor, prezenţa culturilor bacteriene pe suprafaţa amigdalelor.

Amigdalita este contagioasă la contactul apropiat cu o persoana infectată.

 amigdalita

Comments